Care este primul cuvânt care ne vine în minte atunci când ne gândim la un copil? Să fie oare „nevinovat” unul dintre ele? Alături de „inocent”, „pur”, „candid” sau „ingenuu”? Cu siguranță, pentru că aceste cuvinte, în accepțiunea curentă, definesc universul copilăriei. De cele mai multe ori așa ne-am aștepta să fie. Însă… nu obligatoriu.
Există copilării în care inocența nu mai e pur și simplu o stare, ci devine, inconștient aproape, o strategie de supraviețuire. Fetița fără nume din Autopsia unor întâmplări nevinovate, interpretată magistral de Oana Brânzan, ne-o demonstrează, vreme de mai bine de o oră, cu un zâmbet care dezarmează și îngheață deopotrivă, în cadrul celei de a 10-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru Turda.
“Nu îmi plac bărbații chelioși!” Așa începe totul. Cu această mărturisire aproape inocentă, aruncată în sală de o copilă crescută într-un univers familial profund disfuncțional, dominat de violență, de abuz și de absența oricărei forme reale de afecțiune, care să-i construiască universul interior. De ce chelioșii? Pentru că așa arăta tata.
În centrul acestei lumi răsturnate stă un triunghi care ar fi trebuit să se numească familie. Tata, mama, fetița. Numai că aici nimic nu funcționează după legile firescului. Tatăl nu protejează — exploatează. Personaj toxic, cu o meserie dubioasă, el însuși criminal fără prea multe mustrări de conștiință, însă grijuliu pe alocuri cu copila care nu are cum să știe ce înseamnă dragoste necondiționată. Doar pe alocuri. Pentru că abuzul este unica formă de dragoste pe care o cunoaște. Atât de bine, încât ajunge să-i devină propria mască. Proxenet de meserie, el nu îi oferă mamei un cămin, ci un trotuar. Doar este femeie „de utilitate publică”! Mama, însă își face singură dreptate. Cu cuțitul. În fața copilei.
Dar oare ea chiar o iubește pe fetiță? Da, e tandră cu ea. Dar tandrețea, în lumea aceasta, nu e niciodată suficientă — și, mai grav, nu e niciodată autonomă.
Căci după tată vine domnul Nimeni. Ce nume! Jucător profesionist, bețiv, trișor, domnul Nimeni încearcă să cumpere afecțiunea copilei așa cum se cumpără tăcerea: cu vată de zahăr, miercurea. Numai că fetița nu se lasă cumpărată. Ea e cea care îl dă de gol — iar ceilalți colegi de breaslă îl ucid. A doua moarte violentă la care e martoră. Și aici, o ironie amară: prima dată, când mama l-a omorât pe tata, poliția a crezut-o, atunci când afirmă că nu a văzut nimic. A doua oară, însă nu au mai crezut-o. Copila e despărțită de mamă.
„Nimeni n-are dreptul să facă așa ceva unui copil. Nimeni n-are dreptul să-l despartă pe un copil de mama lui!” — strigă ea, iar replica aceasta cade în sală ca singura lege morală pe care personajul o va rosti vreodată. Crede că mama ei a murit de dor. Și ea, la fel, moare puțin. Suferința e reală, scindarea, la fel.
Și tot cu aceeași sinceritate dezarmantă cu care actrița Oana Brânzan face această mărturisire, luând spectatorul drept complice sau poate conștiință, ne mai spune ceva: nu îi plac familiile. Nici n-are cum. Cum oare ar putea să-i placă? În lumea ei, familia nu protejează. Familia rănește.
Și totuși, o singură dată, pentru câteva clipe, gustă și ea din ideea de apartenență. Nu într-o familie de oameni, ci în familia improvizată a pisicii bunicii și a celor cinci pui ai ei. Grijă. Protecție. Legătură. Pentru prima dată, cuvintele acestea par să însemne ceva. Până când pisica își devorează unul dintre pui. Iluzia se destramă brutal, cruzimea existenței își cere din nou tributul, iar fetița decide că durerea a devenit imposibil de suportat. Unde ajung puii cu tot cu pisică? La tomberon, evident! Este, în miniatură, întreaga logică a spectacolului: acolo unde iubirea eșuează, eliminarea devine igienă sufletească.
Iar de aici, întâmplările „nevinovate” continuă să se adune. Fetița devine adolescentă, apoi femeie. Însă ceea ce șochează cu adevărat este altceva: lejeritatea. Lejeritatea aproape dezarmantă cu care fetița — privită acum din perspectiva propriei deveniri, ajunsă la maturitate — vorbește despre crimele pe care le comite. Unele par accidente. Sau cel puțin așa ni se lasă impresia. Bunica, de pildă, cade întâmplător în pivniță. Dar ușa fusese lăsată intenționat deschisă? Nu știm. Poate.
Mai târziu, soțul pe care și-l alege ajunge, la rândul său, să fie „eliminat” cu „cuțitul baban al lui tata”. Un obiect care depășește simpla funcție practică și devine, straniu și tulburător, o moștenire de familie. Căci ce înseamnă, de obicei, o moștenire? Bijuterii. Fotografii. Obiecte încărcate de afecțiune, transmise din generație în generație. Pentru această fetiță, singurul lucru lăsat mai departe este instrumentul violenței. Cuțitul tatălui. Expresia perfectă a traumei moștenite — un destin transmis mai departe odată cu rana originară.
Iar parcursul ei nu urmează traseul firesc al unei maturizări construite organic. Nu are cum. Totul se produce prin recursul constant la mijloace întunecate, marcate de manipulare și violență. Evoluția ei nu este rodul unei construcții interioare, ci pare să depindă mereu de eliminarea celor care, într-un fel sau altul, îi influențează existența. Profesorul care o ajută. Oamenii care îi apar în cale. Toți devin simple episoade într-un traseu existențial guvernat de aceeași logică rece — a supraviețuirii și a controlului. Nimic nu crește firesc aici. Totul este contaminat de rana originară, care transformă relația cu celălalt într-un permanent raport de forță.
Până și finalul este perfect articulat în acest sens. Nu există justiție, ci doar „autopsie”, spectatorul fiind invitat să pună el însuși mâna pe bisturiu (sau poate pe “cuțitul baban al lui tata”!) — să deschidă, să caute, să numească singur cauza morții acestei inocențe. Verdictul nu se pronunță pe scenă. Se pronunță în fiecare dintre noi.
Ceea ce frapează, dincolo de povestea în sine, este capacitatea Oanei Brânzan de a interioriza mai multe personaje, într-un tur de forță care trece de la ironie la subtilitate, de la melancolie la furie, de la inocență la manipulare. Toate cu aceeași lejeritate cu care fetița își spune povestea.
Autopsia unor întâmplări nevinovate este versiunea românească a monologului „Auto-psy de petits crimes innocents” al dramaturgului francez Gérald Gruhn — autor discret, retras din 1995 în Lozère, departe de canonul parizian.
Piesă a fost publicată în 2007, spectacolul fiind creat la Festivalul de la Avignon și jucat de atunci constant pe scenele franceze, aproape întotdeauna ca „one woman show”. Paris Match a scris despre confesiunea acestei „fetițe mortale” că își cântărește fiecare cuvânt în plumb de calibru 9 mm. La noi, plumbul s-a transformat în „cuțitul baban al lui tata”, un obiect mult mai apropiat de spațiul mioritic.
Titlul original conține, de altfel, un calambur pe care traducerea românească îl pierde inevitabil: „auto-psy” înseamnă deopotrivă autopsie și psihanaliză de sine — disecția propriului trecut, făcută cu bisturiul, pe viu.
La fel de semnificativ este traseul montării. Spectacolul s-a născut la Sibiu, în 2022, ca examen devenit destin: Oana Brânzan întâlnise textul încă din liceu, când îl juca în franceză, alături de alte patru colege, cu autorul însuși în sală. În anul al treilea de facultate, sub îndrumarea profesoarei sale, Ofelia Popii, a avut curajul de a comprima cele cinci voci într-un singur trup — iar urma acestei gestații se vede și astăzi în scenă, în trecerile bruște de registru, în personajele multiple care locuiesc același corp.
Este un detaliu demn de remarcat faptul că regia îi aparține Ofeliei Popii — Mefisto din Faust-ul lui Silviu Purcărete, triplă laureată a Premiului UNITER pentru cea mai bună actriță, premiată la Edinburgh, ea însăși autoarea unuia dintre cele mai cunoscute one-woman show-uri ale teatrului românesc: Felii. Există aici un transfer de virtuozitate aproape emblematic: maestra recitalului solitar își călăuzește discipola pe același drum al singurătății scenice. Iar școala Ofeliei Popii se recunoaște în tot ce face Oana Brânzan: fizicalitate, metamorfoză, curajul grotescului.
Autopsia unor întâmplări nevinovate este un spectacol de o forță aparte, dar și de o sensibilitate ce se decantează pe măsură ce povestea se construiește în jurul fetiței. Alcătuit fragmentar, ca un puzzle emoțional în care imaginea centrală se recompune treptat. Bucăți de memorie. Bucăți de traumă. Bucăți de confesiune. Bucăți de suflet. Bucăți. Sau poate suflet în bucăți.
Iar din această copilărie devastată se naște, sub ochii noștri, destinul unei ființe care va transforma crima într-o colecție personală, aproape ritualică, amintind parcă de Colecționarul lui John Fowles. Confesiunea pendulează permanent între registre contrastante — melancolie profundă într-o clipă, intensitate dramatică tulburătoare în următoarea. Și tocmai această pendulare dă spectacolului forța lui. Pentru că în centru stă indubitabil vulnerabilitatea. Expusă fără artificii. Brută. Autentică. O fragilitate umană care nu ne cere compasiune, ci confruntare directă — și fiecare mărturisire ne lovește exact acolo unde nu ne așteptam.
Interesant este că, aici, lectura românească se desparte subtil de cea franceză. Critica pariziană a citit textul mai ales ca satiră socială cinică — o caricatură a societății individualiste care își ignoră marginalii, „fără remușcare și fără reziliență”. Versiunea Popii–Brânzan mută accentul: regizoarea a declarat că a urmărit drama unui copil venit dintr-o lume în care violența este limbajul firesc al exprimării, iar lecția spectacolului ar fi aceea că poveștile nerezolvate ale trecutului devin nocive — că, neconștientizate, ne transformă în însuși mediul violent care ne-a format.
Între cinismul francez și această pedagogie a conștientizării, spectacolul de la Turda își găsește propriul echilibru: râdem, ni se dă voie să râdem, dar râsul rămâne mereu un refugiu în fața durerii — și, poate, o complicitate pe care abia la final o recunoaștem ca fiind a noastră.
