Nu mai trăim vremuri de strigăt. Totul se negociază în șoapte, în vibrații joase, în tresăriri pe care le ascundem sub haine scumpe și zâmbete de protocol. Într-o lume în care emoția reală a fost redusă la emoji-uri, iar dragostea a devenit o glumă amară spusă între două story-uri, spectacolul Murmur al Teatrului Municipal Baia Mare vine ca o contralovitură viscerală. Un dans care sfidează decorul de carton al prezentului și scoate la iveală, prin fiecare mișcare, fisura din fațada noastră digitală.
Invitat în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Turda, Murmur nu e doar un spectacol. E o autopsie coregrafică. Roxana Florescu, autoare a conceptului și coregrafiei, orchestrează o lume în care instinctul, dorința, frica, nevoia de atingere și violența devin cuvintele unei rugăciuni uitate. Iar corpurile celor șase interpreți – Alina Coteț, Brianna Waltner, Cătălin Mocan, George Pop, Mădălina Pop și Roxana Florescu – nu „joacă”. Ele supraviețuiesc. Se luptă. Se prăbușesc și renasc, ca niște vestigii vii ale unui adevăr pe care încercăm să-l uităm de fiecare dată când deschidem o aplicație.
Dansul nu e frumos. E dur. Nu curge, ci rupe. Nu încântă, ci scutură. E un ritual în care genunchii ating pământul – nu în supunere, ci în disperarea unei întoarceri la spiritualitatea pierdută. Dansatorii se târăsc prin fum, se zbat între gesturi care oscilează de la o seducție febrilă la o brutalitate de junglă urbană. E o lume în care lumina albă nu mai purifică, ci îngheață. Totul e rece, precis, lipsit de poezie – exact ca sufletele noastre învățate să mimeze emoțiile, dar care au uitat cum se iubește.
Scenografia este o lovitură în stomac. Un panou cu iarbă artificială, flori, plușuri, pisici și câini zâmbitori, toate bătute în cuie de plastic, imobile, lipsite de viață, dar perfect încadrate în estetica acestui secol: a părea, ilustrează perfect kitsch-ul unei fericiri false. Totul este „frumos” în sensul cel mai gol al cuvântului. Nimic nu e viu, nimic nu e trăit. Exact cum am ajuns să ne trăim zilele: în confort vizual și moarte emoțională. Râdem. Râdem isteric, poate ca să nu mai auzim cum, înăuntrul nostru, ticăie o bombă: dorința de a simți cu adevărat.
Pentru ca totul să fie și mai artificial apar clovnii din final – cu peruci roz, cu gesturi absurde și priviri stinse – nu sunt simpatici. Sunt tulburători. Reprezintă exact acel punct în care comedia devine oroare. Ei sunt noi. Noi, cei care râdem ca să nu mai plângem, care ne batem joc de iubire fiindcă ne e teamă de ea. Ne e rușine de simțire și scârbă de sinceritate. Mai bine mască. Mai bine glumă. Mai bine nimic.
Vocea robotică din fundal recită „redirecționarea atenției, compromisul, refuzul complet”. Nu e doar o listă de defecte ale lumii moderne. E diagnosticul. Simptomatologia sfârșitului spiritual. Am ajuns să ne construim viața ca pe o prezentare PowerPoint: frumos aliniată, colorată, coerentă – dar lipsită de suflet.
Știi… în zilele noastre, dacă încă mai iubești, ori mai crezi în Dumnezeu, ești considerat rătăcit, un vestigiu al unei epoci naive, un romantic ridicol într-o lume care merge pe repede înainte și calcă totul în picioare. Iubirea sinceră a devenit rușine. Rugăciunea – semn de slăbiciune. Lacrima – dovadă de dezechilibru. Ne cer să renunțăm la simțire ca să putem funcționa. Să zâmbim fără motiv, să mâncăm fără foame, să iubim fără atașament. Totul trebuie să fie consumabil. Ușor de înlocuit. Fără complicații.
Totuși, cum să nu iubești, când iubirea e singura limbă pe care Dumnezeu o vorbește în tăcere? Cum să nu crezi în ea, când fiecare bătaie de inimă e o minune nevăzută? Noi am închis inima într-o colivie și i-am pus la pază creierul. Ne rugăm logicii, ne închinăm eficienței și am declarat sacralitatea o slăbiciune fatală. Dar inima nu tace. Ea bate. Bate tare, chiar dacă în surdină. Murmură în fiecare clipă în care, pentru o secundă, ne dorim să fim iubiți pentru cine suntem, nu pentru ce afișăm.
Murmur nu oferă răspunsuri. Dar deschide o rană pe care o credeam cicatrizată. Și ne întreabă direct, fără menajamente: dacă să iubești e slăbiciune, dacă să te rogi e ridicol, dacă să suferi e păcat – atunci ce mai e umanul din noi? Și totuși… ieși din sală cu această întrebare atârnând în aer, iar înainte să-ți aprinzi din nou ecranul, întreabă-te: mai bate ceva în pieptul tău… sau doar vibrează telefonul?
