Atunci când un festival nou se naște este un prilej de mare bucurie, dar în același timp, toți locuitorii din jur devin părinți și lucrează împreună pentru a crește micul nou-născut. Unii duc vestea online și offline, alții trec subtil pe lângă spațiile efervescente și alungesc curioși privirile, alții se implică, devin voluntari, staff sau chiar urcă pe scenă, iar unii își fac timp pentru a participa la evenimente și a le ajuta să devină vii.
Festivalul Internațional de Teatru de la Turda a împlinit 9 ani în 2025 și parcurge din punct de vedere logistic o perioadă cu provocări inovatoare. Sediul Teatrului Național Aureliu Manea se află într-o mult dorită renovare, fapt ce a determinat organizatorii festivalului să reinventeze spațiile de joc, dar și spațiile de lucru sau de întâlniri informale. Festivalul încet, încet și-a făcut simțită prezența în spații alternative, cum ar fi curtea Cafenelei de acasă, devenită Clubul Festivalului pe perioada evenimentelor. Înălțându-se trufașă lângă scenă, catedrala Romano-catolică a transferat din sacralitatea ei muzicii nostalgice din copilăria noastră, evocată în seria de concerte folk ce au făcut ca serile de festival să fie complete.
De ce seri de folk? Evocând o perioadă a istoriei recente în care mai aveam timp să reflectăm, muzica folk este poate cea mai apropiată de poezie, de teatru și de vis. Ea se adresează unui public sensibil, care iubește serile petrecute în jurul focului, seri de munte sau de mare, seri scufundate în suferințele unor iubiri neîmplinite, în căutări filosofice ale sensului morții, în descrieri de natură și contopire ideologică cu ea.
Am privit atunci către publicul nostru… format pe alocuri din artiști, pe alocuri din copii și pe alocuri din oameni ce îndrăgesc arta: publicul nostru adoră să cânte! Este cathartic, dar și unificator să vezi 100 de oameni contopiți într-un glas, vibrând de emoție și evocând amintirile unor simțăminte pe care online, nu mai avem timp să le simțim.
Seria de concerte a fost deschisă de către Florin Chilian cel care aduce la rampă un stil unic ce împletește folkul cu muzica de protest și balada urbană în compoziții ce denota influențe din tradiția românească a muzicii de autor și accente din muzica clasică și jazz. Hitul ”Zece” a răsunat pe buzele tuturor, odă a frumuseții și a iubirii împărtășite, marcând și deschiderea clubului festivalului: spațiul unde se strâng artiștii, voluntarii, organizatorii și prietenii festivalului, unde interacționează, se nasc proiecte noi, se fac schimburi de idei și uneori unde se prinde răsăritul.
Două seri mai târziu după un bine-venit interludiu de muzică și poezie latină, în fața publicului turdean performează Magda Pușkaș împreună cu Rareș Suciu – un duo ce lansează un dialog muzical între acompaniamentul rafinat cu ritmuri subtile creând punți muzicale ce amplifică atmosfera meditativă a poeziei. Se naște o alchimie acustică desăvârșită, completată de prezența calmă și introspectivă a solistei. Ne-am amintit serile de cenaclu de demult, am pomenit poeți și muzicieni plecați dintre noi și am fredonat din suflet cu toții, pentru că nu puteam să nu o facem, pentru că muzica ieșea ca un duh ce nu poate fi înlănțuit, ca un remediu pentru toate temerile, fricile și lacrimile neplânse.
Contopiți deja cu vibe-ul nostalgic, spectatorii au umplut din nou curtea bisericii pentru a-l asculta pe Cătălin Stepa cu drag, curiozitate și dor de Tatiana – mama artistului. Cătălin nu abordează un folk festiv sau exuberant, ci unul adânc, grav, aproape meditativ, în care cuvintele au greutate și tăcerea dintre ele contează. Stilul său muzical aduce o continuitate emoțională și artistică stilului mamei sale, însă cu o amprentă personală distinctă, introspectivă, melancolică și discret rebelă. Vocea lui conține emoție autentică marcată de o sinceritate curată dar și de o durere surdă – puternic expresivă. ”Copacii fără pădure” – poate cel mai cunoscut poem al lui Adrian Păunescu a declanșat un nou spectru memorial căci ne aminteam nu doar de emoția artiștilor ce au interpretat de-a lungul timpului poemul ci ne-am amintit de o memorie colectivă a literaturii noastre, despre un timp când singurătatea era printre puținele emoții pe care aveam voie să le cântăm.
Ne-au mai purtat apoi prin timp Mircea Vintilă și Nicu Alifantis – primul înfățișând un echilibru între actorie și intimitate cântând poeme cvasi-dramatice într-un stil ludic, fără vârstă, iar cel de-al doilea – un artizan desăvârșit al cuvântului cântat a baleiat între ritmuri de jazz, rock, folk autentic și muzică clasică. Doi artiști emblematici ai scenei de folk românesc, completați de sacralitatea unui spațiu cu implicații mistice și adorați de un public avid de poezie și avid să simtă că e viu, că există încă adevăr și conexiune umană chiar dacă pare că ușor ușor ne pierdem printre click-uri și uitare.
Alături de artiștii invitați de pretutindeni ne-au bucurat inimile și artiștii născuți în Turda. Seria de muzicieni autohtoni a debutat cu Adrian Sărmășan – popular pentru interferențele sale de stiluri ce aduc împreună folk-ul cu pop-country-rock creând o sinergie fascinantă ce ne permite să glisăm prin simțăminte de melancolie blândă și dor. Surprinzător însă a fost recitalul de jazz -blues al Ralucăi Gheorghiu, acompaniată la clape de Marius Roje. Actriță a Teatrului Național Aureliu Manea din Turda, pe Raluca ați recunoscut-o din spectacolul dedicat Mariei Tănase însă versatilitatea sublimă a spectrului său vocal i-a permis să farmece publicul cu minunatele ritmuri ale unor binecunoscute hit-uri internaționale reinterpretate acustic elegant și ușor.
Și am cântat din nou, cu sufletul, cu amintirile, cu visele și cu emoțiile noastre ascunse adânc în fețe de piatră – paravan al unor lumi interioare empatice și pline de avânt. Am fost binecuvântați cu seri de vară pline de farmec ce ne-au adus împreună și ne-au determinat să reflectăm cu gratitudine la existența acestui festival și la bucuria pe care arta o aduce în viețile noastre, dacă, desigur, ne dăm voie să zâmbim.
