Proiecția din a șasea zi a Festivalului Internațional de Teatru Turda a reunit patru scurtmetraje realizate independent sau în cadrul unei tabere de creație, organizată de Facultatea de Teatru și Film (UBB) la Baru Mare în 2022 – la care am luat și eu parte. Extrem de divers tematic și stilistic, acest calup se încheagă prin dorința de a face film indiferent de resursele financiare sau materiale avute la dispoziție.
Evenimentul a debutat cu Oracol, un scurt material audio-vizual semnat de Grațiela Bădescu. Gândit inițial ca performance artistic și transformat ulterior în video-poem, filmul explorează cu senzualitate și umor sentimentul de dragoste. Imaginile când documentare, când regizate, conținând acțiuni ce ilustrează metaforic discursul poetic al actriței, sunt dublate de elemente sonore variate: o ambulanță, un ringtone de la telefon și mult cântec – inclusiv o sesiune ad-hoc de muzică lăutărească care încheie scurtmetrajul. Absurdul unei relații amoroase se împletește astfel cu ironia vieții, într-un experiment deopotrivă profund și dezinvolt, liric și comic.
Următorul pe listă a fost Să nu mergi prin mărăcini, regizat de Dragoș Bota și filmat parțial în tabăra anterior menționată – drept pentru care apar și eu în el ca figurație, dar promit să fiu obiectivă. Scurtmetrajul, câștigător al Mențiunii Speciale în Competiția Locală TIFF, urmărește drama unei relații sexuale care începe consensual la o petrecere și se termină, în cele din urmă, prost. Aflați sub influențe multiple, de la alcool la droguri, doi tineri simt că pot deveni intimi unul cu celălalt, însă undeva pe la jumătatea drumului ea se răzgândește.
Filmul ne oferă două perspective, a ei și a lui, și chestionează unde se trage linia dintre acord și dezacord. Între sex consensual și viol. Spectatorii sunt martori la discuția dintre cei doi care are loc înainte de eveniment, într-un mediu degajat, la adăpostul serii, și la cea care are loc după, în cabinetul veterinar luminos și inchizitor al fetei, dar nu li se oferă decât o bucățică din interacțiunea sexuală propriu-zisă: în beznă se aud câteva săruturi pasionale. Așadar, concluzia aparține publicului, dar nu este deloc ușor de ajuns la ea.
Dialogurile improvizate, filmarea cu camera de mână tremurândă și mediul necontrolat de la “petrecere” conferă autenticitate dramei. (Noi, figurația, am fost lăsați să ne facem de cap natural și abia am simțit că se filmează. Să dănsăm pe melodii retro sau să jucăm cărți, jocuri de societate și foosball era oricum ce făceam în fiecare seară.) Dar acest firesc trage chiar mai puternic un semnal de alarmă, fiindcă duce la realizarea că o astfel de situație i se poate întâmpla oricui.
A urmat apoi Centimetric, filmat integral în tabără în regia lui Philip Găicean și nominalizat la Premiile GOPO. În cadrul FITT l-am văzut pentru a treia oară și pot spune doar că devine tot mai savuros cu fiecare vizionare, mai ales dacă se întâmpla ca una să fie în aer liber. Câteva elemente din exterior s-au sincronizat cu acțiunea de pe ecran, adăugând chiar mai mult umor la interpretarea comică a protagonistului-guru care propovăduiește Centimetrismul pentru o grupare de tineri naivi: un mieunat dintr-un telefon chiar în momentul în care “profetul” vorbea despre dresarea animalului interior, un elicopter care zbura cu zgomot chiar când el era vizibil deranjat de lătratul puternic al câinelui.
Atât Să nu mergi prin mărăcini, cât și Centimetric îl au în rol principal pe Cătălin Florea, care a și introdus filmele înaintea proiecției. Fiindcă nu vreau să repet ceva ce am punctat deja despre scurtmetraj, las aici un paragraf și link-ul la cronica completă pe care am scris-o vara trecută: “Spectatorii urmăresc un film în film. Un documentar filmat într-o ficțiune. Fiindcă, în ciuda atmosferei documentaristice, redată prin improvizație și metacinema, Centimetric este, slavă Domnului, o ficțiune. Dar una atât de ancorată în realitatea imediată, care reflectă meticulos ceea ce se întâmplă în lume la nivel mondial: amploarea tot mai mare a unei industrii de dezvoltare personală, bazată pe teorii artificial fabricate în lipsa unui fond științific justificator. Scopul e de a atrage cât mai mulți discipoli. Întrebarea e: cât de mult își cred acești apostoli auto-proclamați propriile bazaconii? Cel din cazul de față pare să fie un centimetrist convins și nimic nu reușește să îl dea în vileag”.
Ioan Alexandru Savu a încheiat seara cu Servieta, o producție proprie completă în cadrul căreia semnează regia, scenariul și interpretarea protagonistului. În acest basm rustic narat de actor, Ion – poate chiar cel din faimosul roman – decide și el să se reprofileze, dar în direcție inversă față de domnul “guru”: din fermier în corporatist, că nu degeaba acțiunea e situată în județul Cluj. El pornește într-o o călătorie inițiatică prin locurile din jurul satului, una care îl va pregăti pentru schimbarea radicală ce îl așteaptă. Alături de el, ca un companion de nădejde, se află mereu servieta titulară, găsită misterios într-o căpiță de fân și trasă pe drum fără un scop aparent. Acest act sisific are totuși o finalitate, întrucât comoara dinăuntru ei va oferi în cele din urmă răspunsurile de care Ion are nevoie.
Imaginile și umorul reprezintă cele mai mari atuuri ale scurtmetrajului. Peisajele idilice potențează aforismele comice, enunțate cu un puternic accent ardelenesc și câteva regionalisme, iar cadrele adesea statice, sublime din punct de vedere compozițional, conferă o estetică picturală filmului. Regizorul se joacă și cu formatele, alternându-l pe cel standard cu unul îngust, vintage, și presărând texte galbene explicative ce dublează nararea, pentru a spori efectul comic. O colecție de metafore audio-vizuale ironice, Servieta, cu al său cinism, funcționează ca o parodie la poveștile motivaționale din zilele noastre, fiind profund ancorată în specificul autohton. Filmul prezintă o parte din viața unui om simplu ca Ion, iar Ion ar putea fi oricine. Un fel de Prâslea cel Voinic contemporan, dacă s-ar fi născut la Petreștii de jos. Sau în Mihai Viteazu. Ba-da-bim ba-da-bum.
