Când ați citit ultima oară o poezie? Nu una întâlnită din întâmplare, pe un perete sau într-un colț de internet. Una căutată. Una dorită. Nu vă grăbiți să răspundeți. Nici eu nu m-aș grăbi. Dar totodată, se poate ca poezia sa fie contagioasă? Să se poată transmite simplu, doar printr-o rugăciune poem? Să fie respirată în ritmuri de Beethoven sau Chopin, chiar și de cei care nu cred neapărat în ea?
„Nepotul meu se crede poet” este un spectacol-manifest. Un spectacol care încurajează consumul de poezie — și o spune fără ocolișuri, aproape programatic.
Cabinetul de psihologie în care ne poartă spectacolul nu e unul obișnuit: aici doar vedetele își tratează angoasele, iar tarifele țin restul lumii dincolo de ușă. Stăpâna acestui teritoriu select este chiar Magda Catone — care semnează, de altfel, și regia spectacolului, veghind astfel asupra poveștii deopotrivă dinăuntrul și din afara ei.
Într-o zi însă, printre clienții cu conturi grase printre care se numără și ministrul de interne, se strecoară o pereche nepotrivită cu decorul: un unchi îngrijorat și nepotul său. Un copil rămas în grija unicei rude care îl poate crește, pentru că părinții lui sunt plecați la muncă în străinătate. Situație desprinsă din normalitatea societății noastre de astăzi, însă care poate explica, într-o anumită măsură, prezența copilului în cabinetul psihologului.
Care e problema? Copilul a contractat o boală „nepotrivită” pentru vremurile noastre — poezia. Iar terapeuta e chemată să opereze, să extirpe lirismul din pacient, înainte să se cronicizeze. Ca pe o măsea. Ca pe un virus.
Peisajul uman se întregește cu Anda, asistenta care visează la pupitrul știrilor de televiziune, și cu un pianist rătăcit acolo din simplul motiv că nu are altundeva unde să exerseze. Cât despre consultație — ea își ratează, previzibil și fericit, scopul: nu poezia e scoasă din copil, ci copilul reușește să-i contamineze cu poezie pe toți ceilalți.
Eminescu. Radu Stanca. Sorescu. Poeme clasice aflate în ADN-ul nostru, al românilor. Iar peste versuri se așază, live, muzica, la fel de lină ca un balsam, sub degetele lui Petru Cioacă, virtuoz care acompaniază excelent fiecare alunecare din comedie în lirism: Sonata lunii, nocturnele lui Chopin, fragmente de Beethoven. Poezia și pianul se împletesc, se cheamă, își răspund.
Iar publicul de la Turda a răspuns exact așa cum își dorește un manifest: cu aplauze după aproape fiecare intermezzo liric. Sala nu a așteptat finalul ca să-și dea verdictul — l-a dat pe parcurs, vers cu vers, murmurând pe alocuri cuvinte binecunoscute.
Construcția dramaturgică urmărește linia manifestului. Textul lui Călin Liviu Georgescu își asumă deschis condiția de pretext: rama narativă există pentru a face loc poeziei, nu invers. De aici și o anumită subțirime a personajului central — psihologul este mai degrabă o schiță de profesie, nu atât un profesionist, având o funcție precisă, iar discursul său terapeutic nu coboară niciodată la adâncimea pe care premisa o promite. Nu interpretarea e în cauză: Magda Catone se achită ireproșabil de atribuțiile dramatice, însă, fără a fi prea dificil de observat, focusul este altul.
În discuție poate fi adus ritmul acțiunii scenice. Spectacolul nu se bazează pe un ritm dramatic intern — cel care există e dat aproape exclusiv de atmosfera poetică, de pendularea între vers și pian. Povestea în sine rămâne sumar construită, fără un conflict dramatic major care să tensioneze, să pună presiune, să oblige personajele la alegeri. Este un spectacol antrenant, plin de poezie (la propriu), amuzant în multe momente, care însă ar fi putut accesa o altă profunzime. Un substrat psihologic. Încearcă multe, reușește să atragă publicul cu acele interpretări superbe, dar trece parcă prea repede peste anumite lucruri. Peste anumite teme. Spectacolul ar fi câștigat însă enorm dacă psihologul și-ar fi luat în serios propriul cabinet — dacă terapeuta ar fi deschis un dialog real cu fiecare dintre cei aflați acolo: cu unchiul și spaimele lui de om practic, cu copilul și lumea lui de metafore, cu asistenta Anda și visul ei de celuloid. Materie dramatică există din belșug, doar că ea rămâne, în multe privințe, neexplorată.
În schimb, acolo unde textul își atinge ținta declarată — poezia —, spectacolul strălucește: Rareș Prisăcariu, cel mai tânăr câștigător din istoria concursului „Românii au talent”, livrează versurile cu o maturitate interpretativă care depășește cu mult statutul de copil-fenomen, iar Anda Sârbei confirmă o prezență scenică de urmărit în tânăra generație.
Există, în fundalul acestui spectacol, o polemică discretă cu unul dintre miturile noastre fondatoare. „Românul e născut poet”, decreta Vasile Alecsandri în prefața culegerii sale de poezii populare, iar formula a intrat în patrimoniul național cu statut de axiomă. Titlul piesei o contrazice cu o ironie fină: nepotul nu „e” poet — el doar „se crede” poet.
Între cele două verbe încape toată distanța pe care am parcurs-o ca societate: ce era odinioară zestre naturală a devenit, iată, simptom. Diagnostic. Motiv de consultație psihologică. Căci lumea din jurul copilului — unchiul pragmatic, terapeuta cu tarife de elită, asistenta care visează la breaking news — este chiar lumea noastră, cea care a ajuns să trateze sensibilitatea ca pe o defecțiune și metafora ca pe o abatere de la normă.
Dacă românul s-a născut poet, spectacolul acesta pare să întrebe unde și când anume s-a dezvățat. Iar răspunsul pe care îl propune, prin vocea unui copil de zece ani care rostește Eminescu de parcă abia atunci s-ar scrie, e unul consolator: nu s-a dezvățat de tot. Poezia nu a murit — doar a fost trimisă la psiholog. Și, din fericire, terapia nu funcționează.
